Transă

Transă de şoapte

În fiecare noapte

O nouă poveste

Este aici

Şi-apoi nu mai este

Când visul se stinge

Atât de personal

Dar atât de comun şi de imparţial

O lume întreagă se-ndeamnă

De singura teamă

Pe sticla de cioburi

Se-ndură tăciunele

Când runele urlă

într-o singură urmă

şi-apoi o secundă

clepsidră halucinantă

ce cred de tăcere?

Adiere de rouă

Şi vin în neştire

Persoane de ceaţă

Dispar în noapte

Când stau o clipa

Şi-apoi vor să uite

Şi uită de tine

Şi tu uiţi de tine

Aşa e mai bine

Şi mori în durere

Şi dor şi tăcere

Când chiar şi noaptea te uită

Iar zilele-s surde.

Placenta de gânduri

Uneori simt atingerea imaterialului

Ca un fum ce te-mbată

Ca o aură ce-o port

Precum crucea pe muntele Golgota,

O comparaţie nedemnă

Dar simt fumul imaterial

Prin toţi porii

Prin lichidul interstiţial

Şi prin placenta de gânduri

Atât de aproape e uneori

Pentru că atât de bine cunosc materialul

Ce mă-nconjoară pretutindeni

Şi care omoară orice urmă de puritate

Orice şansă de elevare

Material e tot ce există

Aici

Aşa de palpabil

Încât nu reprezintă pentru mine

Nici cea mai mică urmă de interes.

Nu simt

Nu văd

nu aud

nu vorbesc

dar mai ales…

nu simt

nu vreau să simt

vreau să plutesc

deasupra unei eventuale dezamăgiri

deasupra unei viitoare gelozii

deasupra speranţelor, întrebărilor şi aşteptărilor,

bătăilor forţate de inimă, a orelor târzii de lacrimi,

nu vreau să le simt atingând obrazul

nu vreau să le ştiu

şi lupt să nu simt

până la ceasul în care cărţile se dau pe faţă

iar sentimentele încep să iasă la suprafaţă.

Necuvinte

Durerea inspiră

Când porii se dilată

Se rup venele în tăcere

Sub zgomotul necuvintelor prin care trăiesc

Şi ele trăiesc prin mine

Se-adună milioane de necuvinte

Nespuse, zbârcite,

Ce nu se vor rostite pe buze

Şi se învârt în spirale

Şi nu vor să iasă

Veşnice, furioase şi atât de frumoase

Când deodată linişte...

E calmul dinaintea furtunii

Care mă ajută să cad

În haos

Pentru a avea de fiecare dată de unde

să revin la realitate!

Ieşiri mecanice

Te vedeam din colţuri reci

Imperfect, neşlefuit

Precum un diamant neprelucrat.

Străzile se şterg singure de praf

Şi îl adună în cele mai potrivite

Momente

Când toate particulele se împrăştie

Te rupeai de realitate

Aşa cum te rupi şi azi

Şi nu e nimic acolo care să ăţi împrăştie ieşirile

Deja mult prea mecanice.

Flacăra stinsă

Încetul cu încetul

Stingi flacără pe care eu m-am chinuit

s-o ţin aprinsă

Am incetat să încerc

Acum cred că vreau

Ca ea să se stingă

Să pot spune că eu am fost fitilul

Iar tu ceara ce la început merge modelată

Dar care cu timpul a rămas un chiştoc

Ce nu mai vrea să ardă

Dar aerul ce înconjoară o lumânare arsă

Este univers de fum şi ceară arsă

Esenţa sforii ce pentru o vreme a fost una cu ceara

Ce împreună au dat o căldură de doar câteva clipe

Scurse prin ceara

Atât de repede!

El nu mă uitase!

Se făcea că într-o zi

Pluteam peste mine

Îmi vedeam corpul

Dar nu puteam să îi vorbesc.

Am încetat să-l mai strig

Şi am hotărât să îl părăsesc

Măcar pentru o vreme

Să pot privi în cealaltă direcţie.

Şi mi-am întors spatele

Şi am simţit că plutesc

La un metru de pământ

Cu genunchii îndoiţi

Şi m-a atras universul lucrurilor

Pe care le vedeam bine prima dată

De sus

Cu vântul suflându-mi în păr

Şi zburam peste mări

Şi linia orizontului o atingeam

De câte ori vroiam

Dar unde eram eu nu mai ştiam.

Şi pierdută de corp

Desprinsă atât de brusc

Am început speriată să-l caut

Dar nu îl găseam

Cuprinsă de nelinişte

Îl căutam cu ardoare

Şi mă întrebam de ce l-am părăsit oare?

Dar nicio clipă nu m-am gândit

Să mă uit înapoi

Era urma mea

Acolo-l lăsasem

Îmi respira în ceafă fierbinte şi plin de viaţă!

În urma mea era trupul pe care eu îl uitasem

Dar el cald mă ruga

Să-l aştept...

El nu mă uitase!

Automutilare de sentimente

Mă automutilez de sentimente

Ca să nasc cuvintele

Cerşind durerea peste amândoi obrajii

Pentru a scoate din mine măcar o idee

Şi caut ruşinea şi răul şi vina

Pentru o singură clipă

De inspiraţie Divină!

Suntem fiinţe nenorocite...

Când cer suferinţa

O cer din tot sufletul

Ca să mă vând pe câteva rânduri

Aşternute pe o coală de hârtie!

Aparenţă

Te-am pus pe un piedestal

încă din prima clipă

Dar când ceasurile au început să treacă

Te-ai scurs odată cu ele

Cum de la început te găseam?

Nu te mai desluşesc

Deşi trecerea timpului

Ar trebui să ne unească

Tot ce întrevăd este dezamăgire

A realităţii dintre ceea ce credeam că eşti

Şi ceea ce vroiam să fie

ceea ce eşti în esenţă

Sau mai bine spus în aparenţă.

Amsterdam dreaming

Parcurile se deformau
Şi copacii aplecându-se unii peste alţii
Se-mbrăţişau la cea mai mică adiere
Şi se făcea că treceam acelaşi pod
În nenumărate rânduri
Luminile deveneau repetitive

Combinându-se
Completându-se

Amalgamuri de culoare
Veneau peste mine
Şi din urmă un foc ce nu putea fi stins
Deşi eu
În sinea mea
Ştiam foarte bine
Că acolo nu este nimic
Abolut nimic
Ci doar plăsmuiri ce trebuiau retezate
Încă din fază latentă.

Pietre de piatră

Prăpăstii de viaţă

pavate cu speranţe

cad pietre de piatră

când apa se crapă

iar bolovanii se sting

de albia fumegândă

a pietre aduse

din amomnte de viaţă.

Când piatra se frânge

odată cu inimile

se rup de tăcere toate gândurile s

parte în zeci şi mii de aşchii

aduse la viaţă.

O nouă foaie

Noaptea se rupe
în mii de secunde
clipele surde
se pierd în visare
fierb gânduri la mii de cuvinte
şi noaptea mă stinge
când cad în uitare
iar ziua mă-ndeamnă
să-ncep încă o foaie
şi încă o foaie
pe care o schimb cu fiecare dezamăgire
...
este mereu o nouă poveste

Marea rămânere

O altă poveste
mereu o altă poveste
am rămas
cu tot ce îmi amintesc
şi cu tot ce voi avea
speranţele mor
şi altele-nvie
dând curs la alte milioane de gânduri
mereu alte gânduri
când oamenii vin şi pleacă
rămân...stau o clipă
după care dispar şi uită
nu are rost să plângi
pentru cei care pleacă
ci să lupţi
pentru cei care stau.

Însuşiri nedesăvârşite

Făpturii sale pure
Donează o chemare
Pe o macara de supoziţii
într-un catafalc de arome tari
în cărbune şi catran
O împletire de îsuşri nedesăvârşite
Trecutul începe să se mişte
întors la viaţă
Ca albinele în matcă

Amintiri neşterse

Pelicula fină de speranţă
se rupe la fiecare ezitare
ca o rană veche
ce refuză să se vindece
refacerea e cruntă
lăsând în urmă
adânci semne ale tristeţii
ce vor rămâne acolo
pentru totdeauna
poate doar umbre
dar care refuză să plece
bântuind mereu
fără scăpare
rănile amintirilor ce nu pot fi sterse.

Femeie

Femeia este cea mai periculoasă
armă de distrugere în masă:
omoară toţi banii pe care îi întâlneşte în cale
lăsând în urmă doar disperare şi o lipsă metafizică.
Femeia este oricum o cuvă:
fie că se lasă vrăjită de „lucrurile mici care contează”
fie că te înşeală cu cel mai bun prieten.
Femeia este o adevărată lupă:
În prezenţa ei lucrurile mici devin mari
din toate punctele de vedere...
Femeia e cea mai periculoasă felină
pentru că omoară totul în bărbatul
pe care următoarea nu îl va mai putea niciodată avea întreg,
ci doar umbra a ceea ce alta a lăsat în urmă.

Coincidenţe

Careul din faţa blocului e mort
La fel şi orgoliul ar rebui să fie
Dar nu este!
Înţelegere din priviri.
Deja la colţuri coincidenţele se adună
încât să te sperie
Găsesc pe jos acel ceva aleator
Poate o să schimbe o viaţă
Priviri în jur
Ce fiinţe desirate ca un scul de lână.
Absolut coincidenşe.

Primaritate pură

Persoanele se decodifică
în impulsuri ce nu au nicio legătură
cu inteligenţă
ci doar instincte latente
de o primaritate pură
se rup dorinţele de planul conştiinţei
şi sunt pulsiuni care propagă mii de nevoi
şi condiţionalul “aş vrea”.

Halucinaţie

Adun în pumn remuşcări

nemuritoare
Din halucinaţia unei fericiri
Neşterse
Mofturi de sticlă uşoară
Pătate cu rimel de păcură
Se apropie concentric
tot mai strâns şi mai strâns
în bucăţi prăbuşite epileptic
speranţe ucise de subconştient
se scurg prin palmele transpirate
iluzia unei amintiri de fum
aduce hipnoză
când sentimentele
nu sunt decât nişte legături chimice
reacţii ce încetează la un moment dat
acum, sau mai încolo
când totul se dizolvă…

Phoenix

Şi mă trezesc din propria cenuşă
din mii şi mii de antice abisuri
când noaptea rupe moleculele de zgură
apar arzând fluturi de fum
cu robe negre prinse-n lanţuri
când pasărea Phoenix se ridică din cenuşă
se pleacă miile de suflete meschine
din temniţe de piatră
arzând în propriile păcate
a ce-au avut şi nu mai este.